|
[…] Dar cine nu crede īn Fiul lui Dumnezeu? Nu cel care pe fata, cu hotarāre
se leapada de El, ci si acela care, numindu-se crestin, duce viata pacatoasa,
alearga dupa desfatari trupesti; cel al carui dumnezeu este pāntecele; cel al
carui dumnezeu este argintul si aurul; cel al carui dumnezeu e slava
pamānteasca; cel care a cinstit ca pe un dumnezeu īntelepciunea pamānteasca cea
vrajmasa lui Dumnezeu, ca tot cela ce face rele uraste Lumina si nu vine la
Lumina, ca sa nu se vadeasca faptele Lui; iar cel ce face adevarul vine la
Lumina, ca sa se arate lucrurile lui, ca īntru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3,
20-21). Fara lepadare de sine omul nu e īn stare de credinta; ratiunea lui
cazuta lupta īmpotriva credintei, cerānd cu obraznicie lui Dumnezeu socoteala
pentru lucrarile Lui si dovezi pentru adevarurile descoperite de El omului;
inima cazuta vrea sa duca viata caderii, catre a carei omorāre nazuieste
credinta; trupul si sāngele, neluānd aminte la mormāntul ce le sta īnainte īn
oricare ceas, vor si ele sa īsi traiasca viata lor, viata stricaciunii si a
pacatului.[…]
„Credinta”, a zis Preacuviosul Simeon Noul Teolog, „īn īntelesul larg al acestui cuvānt, cuprinde īn sine toate Dumnezeiestile Porunci ale lui Hristos: ea e pecetluita de īncredintarea ca īn porunci nu este nici o buche care sa nu
aiba rost, ca totul īn ele, pāna la o iota, e viata si pricina a vietii vesnice”. Sa crezi īn dogmele propovaduite de Evanghelie, sa le īntelegi si sa le marturisesti dupa īnvatatura nestirbita a Bisericii Ortodoxe de Rasarit, singura ce cuprinde īnvatatura evanghelica īn toata curatia si plinatatea ei. Sa crezi īn tainele rānduite īn Biserica de Īnsusi Domnul, pastrate de Biserica de Rasarit īn toata plinatatea lor. Sa crezi īn sfintele, de viata facatoarele porunci evanghelice, care pot fi īmplinite fara greseala numai īn sānul Bisericii celei adevarate, a caror plinire o alcatuieste asa-numita de catre Parinti credinta lucratoare a crestinului. Īn dogme e
Teologia predata de Īnsusi Dumnezeu. Lepadarea dogmelor este o hula īmpotriva lui Dumnezeu ce se numeste necredinta; schimonosirea dogmelor este o hula īmpotriva lui Dumnezeu ce se numeste erezie […]
Credinta Ortodoxa īn Hristos, pecetluita prin Taina Botezului e īndestulatoare pentru māntuire si fara fapte, atunci cānd omul n-are timp sa le savārseasca: fiindca credinta īl īnlocuieste pe om cu Hristos, si faptele bune omenesti cu meritele lui Hristos. De-a lungul vietii pamāntesti, īnsa, este neaparata nevoie de fapte. Ca fapte bune īi sunt recunoscute crestinului numai acelea care sunt īmplinire a poruncilor evanghelice, prin care se hraneste,
traieste credinta lui, prin care este sprijinita viata lui īn Hristos: fiindca singurul care lucreaza īn crestin trebuie sa fie Hristos. Cel botezat nu are dreptul sa faca dupa cum īi dau ghes simtirile inimii, care depind de īnrāurirea trupului si sāngelui asupra acesteia, oricāt ar parea de bune aceste simtiri: īi sunt primite doar faptele bune catre a caror savārsire inima este īmboldita de catre Duhul Sfānt si Cuvāntul lui Dumnezeu, care sunt ale firii īnnoite de Hristos.[…]
Sunt orbi cei ce pun pret pe asa numitele de catre ei „fapte bune” ale firii cazute. Aceste fapte au lauda lor, pretul lor, īn vreme si īntre oameni, nu īnsa īnaintea lui
Dumnezeu, īnaintea Caruia toti s-au abatut, īmpreuna netrebnici s-au facut (Rom. 3, 12). Cei ce nadajduiesc īn faptele bune ale firii cazute nu l-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina rascumpararii, sunt prinsi īn cursele propriei filosofari mincinoase, ridicānd īmpotriva credintei lor care este pe jumatate moarta si se clatina din īmpotrivire prosteasca: „Oare Dumnezeu este atāt de nedrept īncāt sa nu dea rasplata māntuirii vesnice faptelor bune savārsite de īnchinatorii la idoli si de eretici?” Acesti „judecatori” pun nedreptatea si neputinta judecatii lor pe seama judecatii lui Dumnezeu. Daca faptele bune savārsite potrivit simtirilor inimii ar aduce
māntuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar mai fi fost nevoie de rascumpararea lumii prin patimile si moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile evanghelice. Este īnvederat ca cei ce socot ca māntuirea se poate dobāndi si numai prin faptele firii cazute nimicesc īnsemnatatea lui Hristos, leapada pe Hristos.
Īn chip nelegiuit s-au ostit īmpotriva credintei iudeii, cerānd de la credinciosi īmplinirea rānduielilor rituale ale Legii vechi; īn chip nelegiuit fiii lumii vrasmase lui Dumnezeu, ce sunt straini de cunoasterea cea tainica si totodata vie a lui Hristos, cer de la cei ce cred īn Hristos fapte bune potrivite cu
īntelegerea si simtirile firii cazute. Cel ce crede īn Hristos trage īmpotriva simtirilor inimii sabia lui Hristos si īsi sileste inima, taind cu sabia ascultarii fata de El nu doar pornirile pacatoase vadite, ci si acele porniri care par bune la aratare, dar īn fapt sunt potrivnice legilor evanghelice – si, astfel, este īntreaga lucrare a omului care se ia dupa imboldurile firii cazute.
Faptele parute bune, facute din imboldurile firii cazute, fac sa creasca īn om „eu”-ul sau, nimicesc credinta īn Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu; faptele credintei omoara egoismul īn om, fac sa creasca īn el credinta, fac sa creasca īn el Hristos. De vei
marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, si vei crede īntru inima ta ca Dumnezeu L-a ridicat pe El din morti, te vei māntui: caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre māntuire (Rom. 10, 9-10).
Credinta adevarata si vie aduce omului māntuirea chiar daca acesta o marturiseste doar cu gura. Ea i-a adus māntuirea tālharului rastignit pe cruce; a adus māntuire, prin pocainta, multor pacatosi īn ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vietii lor. Atāt de īnsemnata, de neaparat trebuincioasa este pentru māntuire marturisirea cu gura a credintei inimii si īncredintarii sufletului, ca sfintii mucenici din
toate veacurile crestinismului, īncepānd cu īnsisi Apostolii lui Hristos, s-au īnvoit mai degraba a rabda chinuri lungi si īnfricosate, a varsa sāngele lor ca apa, decāt a rosti lepadarea de Hristos, fie aceasta si prefacuta, numai cu gura, fara ca inima sa ia parte. Dumnezeu cere de la om pentru a-l māntui numai credinta vie, adevarata. Aceasta, ca zalog al māntuirii si fericirii vesnice, trebuie sa fie pentru crestin mai de pret decāt viata lui pamānteasca. Mucenicia este roada adevaratei cunostinte de Dumnezeu, daruite prin credinta. Mucenicia este roada credintei. Aceasta fapta au hulit-o si o hulesc cei ce pun mare pret pe faptele firii omenesti cazute: īn
orbirea lor, ei numesc aceasta preasfānta nevointa a celor mari la suflet „urmare a nebuniei”.
Atāt de īnsemnata este fiecare idee a dogmelor date de Dumnezeu, ca sfintii marturisitori, asemenea mucenicilor, au pecetluit marturisirea de credinta ortodoxa cu patimiri grozave si rāuri de sānge. Potrivit īnsemnatatii credintei īn lucrarea māntuirii, si pacatele īmpotriva ei au o deosebita greutate īn cumpana dreptei judecati a lui Dumnezeu: toate aceste pacate sunt de moarte, adica sunt īmpreunate cu moartea sufletului si le urmeaza vesnica pierzanie, muncile vesnice īn adāncurile iadului.
Pacat de moarte este necredinta: ea leapada
singurul mijloc de māntuire, credinta īn Hristos. Pacat de moarte este lepadarea de Hristos: ea īl lipseste pe cel care se leapada de credinta vie īn Hristos, ce se arata si se pastreaza prin marturisirea cu gura. Pacat de moarte este erezia: ea cuprinde īn sine huIirea lui Dumnezeu si īl face pe cel molipsit de ea strain de adevarata credinta īn Hristos. Pacat de moarte este deznadajduirea: ea este lepadare a credintei Iucratoare, vii īn Hristos.
Vindecarea de toate aceste pacate de moarte este credinta adevarata, sfānta, vie īn Hristos. De o īnsemnatate covārsitoare īn faptele credintei este marturisirea cu gura: marele datator de lege al
israilitenilor, vazatorul de Dumnezeu Moisi, a fost lipsit de intrarea īn pamāntul fagaduintei īndata ce a rostit, cu privire la o fapta a credintei, cuvinte ce aratau o oarecare īndoiala (Numeri 20, 10-12). De ucenicii unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a departat harul botezului īndata ce acesta, stānd de vorba cu un evreu, a rostit, īn simplitatea sa, un cuvānt de īndoiala cu privire la credinta crestina. Istoria bisericeasca povesteste ca īn primele timpuri ale crestinismului, īn vremea prigoanelor, unii pagāni marturiseau cu gura pe Hristos cu prefacatorie, īn gluma si īn bataie de joc, iar harul dumnezeiesc īi adumbrea de īndata: īntr-o clipa se
prefaceau din pagāni īnraiti īn crestini rāvnitori si pecetluiau cu sāngele lor marturisirea pe care la īnceput o rostisera ca pe o luare īn desert.[…]
Cel ce crede īn Hristos, de va si muri cu moartea pacatului, iarasi va īnvia prin pocainta (In. 11, 25), si vedem pe multi dintre sfinti ca au cazut din īnaltimea sfinteniei īn adāncul unor pacate grele, iar apoi, cu ajutorul credintei si al pocaintei insuflate de aceasta, s-au liberat din adāncul cel puturos si īntunecat, au suit iarasi la īnaltimea curatiei si sfinteniei. Deznadajduirea da īn vileag necredinta si egoismul ce se aflau dinainte īn inima: cel ce crede īn sine si nadajduieste īn sine
nu se va scula din pacat prin pocainta; se va scula prin ea cel ce crede īn Hristos, Atotputernicul Rascumparator si Doctor. Credinta este din auzire (Rom. 10, 17): asculta Evanghelia, care-ti vorbeste, si pe Sfintii Parinti, care o tālcuiesc; asculta-i cu Iuare aminte si, putin cāte putin, se va salaslui īn tine credinta vie, care va cere de la tine plinirea poruncilor evanghelice si te va rasplati pentru aceasta īmplinire cu nadejdea neīndoielnica a māntuirii. Ea te va face urmator al lui Hristos pe pamānt, īmpreuna mostenitor cu El īn cer. Amin.
Sfāntul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se māntuiasca, (Experiente ascetice vol 2),
Editura Sofia, Bucuresti, 2000 |
Parohia-Parava.ro © 2009